Da, stiam…am simtit la inceput o frica ciudata, apoi am stiut ca a fost un gand prevestitor. Dar chiar inainte sa se intample, frica disparuse. Eram aproape un obiect in voia ametitor de intamplatoare a sortii.

Eram eu si cateva ganduri insirate pe drum, printre pasii mei, stinghere si obosite si ele, nimic spectaculos, nimic tragic, nimic care sa imi dea de gandit.  Iar gandurile incercau sa trezeasca acest sentiment…teama…atat de nimicitoare si atat de inaltatoare. Dar si ratiunea era anesteziata, ea, cea care mereu incearca sa dibuiasca raul. Si atunci s-a intamplat, cand nici ratiunea, nici teama nu mai existau, cand mintea imi era poate prea obosita sa mai simta, sa mai gandeasca. Atunci s-a intamplat unul dintre acele lucruri care te trezesc la realitate, care trezesc si ratiunea si teama, unul dintre acele lucruri care se intampla tocmai ca sa iti dai seama ca existi.

Dupa ce m-am speriat groaznic, nu puteam sa imi dau seama decat ca eram inca vie. Toata viata mi-a trecut prin minte, cu viteza unei benzi date la turatie maxima. Da, viata era prea scurta, de fapt ar fi putut sa fie. Cand iti dai seama de asta, iei marile decizii.

Apoi, eram de-a dreptul fericita. Aproape ca mai mergea niste adrenalina. Dar se facuse noapte si era liniste si ploua. Si vroiam sa dorm, si parca vroiam sa nu ma mai intorc niciodata acasa.