Photo- MediaPortal(Photo – MediaPortal)

Sufletul nostru e ca o fantana. Apa din el este durerea. Pentru a ne vindeca de suferinta, ea trebuie sa iasa cu totul la suprafata. Cu cat suntem mai sensibili, cu atat este si durerea noastra mai adanca. Ca sa ne curatam de ea, trebuia sa ii fim prada. Cand speranta nu mai are putere, cand durerea se va fi saturat de noi, doar atunci suferinta ne va parasi.

Razbunarea e pentru oameni, da..E unul dintre instinctele de supravietuire si de conservare a unui Eu puternic, care sa se poata iubi si stima. Unii spun ca oamenii care se razbuna ar fi prosti. Dar problema nu poate fi privita atat de superficial. Dorinta razbunarii e un sentiment foarte puternic. Prostia e cu totul altceva..

De multe ori, directia razbunarii nu are legatura cu ceea ce ne dorim intr-adevar. Cand suntem cu adevarat indurerati, putem lovi oriunde. Durerea ne orbeste, si atunci uram totul in jurul nostru. Credem ca daca ne razbunam, vom fi impacati cu noi insine. Dar nu putem sterge nimic. Mintea stie totul, nu ne putem pacali pe noi.

Si totusi, atunci cand mentalul nostru refuza ideea razbunarii, atunci ne reprimam toate aceste sentimente negative. Oare putem sa stam asa, fara sa facem nimic impotriva destinului? Nu, dar daca incercam sa ne razbunam impotriva a ce numim destin, ajungem sa le facem rau celor din jur.

Stim ca nu ne putem vindeca atunci cand vrem si ca nu putem comanda cand sa fim fericiti si cand nu. Razbunarea nu e acceptata de judecatorul nostru personal, dar ea este la fel de naturala ca setea sau foamea. Sa fie ea acceptabila? Si mai avem forta sa ne razbunam atunci cand plangem?