Category: Ganduri


Da, stiam…am simtit la inceput o frica ciudata, apoi am stiut ca a fost un gand prevestitor. Dar chiar inainte sa se intample, frica disparuse. Eram aproape un obiect in voia ametitor de intamplatoare a sortii.

Eram eu si cateva ganduri insirate pe drum, printre pasii mei, stinghere si obosite si ele, nimic spectaculos, nimic tragic, nimic care sa imi dea de gandit.  Iar gandurile incercau sa trezeasca acest sentiment…teama…atat de nimicitoare si atat de inaltatoare. Dar si ratiunea era anesteziata, ea, cea care mereu incearca sa dibuiasca raul. Si atunci s-a intamplat, cand nici ratiunea, nici teama nu mai existau, cand mintea imi era poate prea obosita sa mai simta, sa mai gandeasca. Atunci s-a intamplat unul dintre acele lucruri care te trezesc la realitate, care trezesc si ratiunea si teama, unul dintre acele lucruri care se intampla tocmai ca sa iti dai seama ca existi.

Dupa ce m-am speriat groaznic, nu puteam sa imi dau seama decat ca eram inca vie. Toata viata mi-a trecut prin minte, cu viteza unei benzi date la turatie maxima. Da, viata era prea scurta, de fapt ar fi putut sa fie. Cand iti dai seama de asta, iei marile decizii.

Apoi, eram de-a dreptul fericita. Aproape ca mai mergea niste adrenalina. Dar se facuse noapte si era liniste si ploua. Si vroiam sa dorm, si parca vroiam sa nu ma mai intorc niciodata acasa.

Povestea mea imbatraneste….la fel amintirile, fulgii de nea, imaginile trecatoare ale cartii.  Totul e plin de trecut, de ce a fost, dar si de ce nu a fost, de ganduri, de simplele ganduri, care nu s-au transformat in viata, sau doar nu inca. Totul e neclar, sters, ca si cum ai vrea sa stergi ceva urat dintr-o fotografie.

As vrea sa nu se fi intamplat nimic de atunci, as vrea sa stau cu ceaiul in mana sub umbra unui copac, as vrea ca fulgii sa fie la fel de frumosi, la fel de curati. As vrea ca anotimpurile sa fie aceleasi, as vrea sa nu mai simt cum se misca tot pamantul la fiecare atingere. E atat de usor sa uiti ceva ce nu a fost, atat de greu sa accepti istoria de acum.

Hartia e ceara

Am scris aceasta poezioara aseara, cand tineam in mana niste bilete de teatru rupte, din hartie rosie, mata, obisnuita….


“Hartia e goala, are miros de copilarie

mirosul formelor de Origami, e pastelata, miroase a dulce

A celuloza arsa, e dura si fosneste, e mata si nu misca

E zgomotul foarfecii care o taie, care patrunde in carnea sa

care taie copacul, il aud, il condamna

Hartia e parfumata

In ea te simt pe tine

E dulce ca o para zemoasa

Iti fuge de sub degete, le mangaie, le joaca

Hartia luceste sub soare, e neteda ca gandul

O strang sub mana, ii simt textura

E fragila ca sufletul, copacul

Atingerea hartiei e copilaria

E sentimentul ca te joci, esti doar copil

Imi pare rau, doar mintea e pura, vorbele sunt grele, putine…

Doar hartia…miroase, e dulce, e de ceara, se topeste, o simt, e grea, o simt…”

Photo- MediaPortal(Photo – MediaPortal)

Sufletul nostru e ca o fantana. Apa din el este durerea. Pentru a ne vindeca de suferinta, ea trebuie sa iasa cu totul la suprafata. Cu cat suntem mai sensibili, cu atat este si durerea noastra mai adanca. Ca sa ne curatam de ea, trebuia sa ii fim prada. Cand speranta nu mai are putere, cand durerea se va fi saturat de noi, doar atunci suferinta ne va parasi.

Razbunarea e pentru oameni, da..E unul dintre instinctele de supravietuire si de conservare a unui Eu puternic, care sa se poata iubi si stima. Unii spun ca oamenii care se razbuna ar fi prosti. Dar problema nu poate fi privita atat de superficial. Dorinta razbunarii e un sentiment foarte puternic. Prostia e cu totul altceva..

De multe ori, directia razbunarii nu are legatura cu ceea ce ne dorim intr-adevar. Cand suntem cu adevarat indurerati, putem lovi oriunde. Durerea ne orbeste, si atunci uram totul in jurul nostru. Credem ca daca ne razbunam, vom fi impacati cu noi insine. Dar nu putem sterge nimic. Mintea stie totul, nu ne putem pacali pe noi.

Si totusi, atunci cand mentalul nostru refuza ideea razbunarii, atunci ne reprimam toate aceste sentimente negative. Oare putem sa stam asa, fara sa facem nimic impotriva destinului? Nu, dar daca incercam sa ne razbunam impotriva a ce numim destin, ajungem sa le facem rau celor din jur.

Stim ca nu ne putem vindeca atunci cand vrem si ca nu putem comanda cand sa fim fericiti si cand nu. Razbunarea nu e acceptata de judecatorul nostru personal, dar ea este la fel de naturala ca setea sau foamea. Sa fie ea acceptabila? Si mai avem forta sa ne razbunam atunci cand plangem?

Din culisele inimilor

Patricia Kaas.  Nascuta la 5 decembrie 1966. O stea cu noroc va face lumina pe straduta viselor sale. Apoi…Lumina…va urca pe scena.

O allura de inger ranit si multa senzualitate. Nimic vulgar.

Acum cateva ore am descoperit ceva frumos. Sper ca urmatoarele randuri sa nu distoneze mult cu tema principala a postului, imaginea Patriciei Kaas. Motto-ul cartii “Dedesubt este infernul”, a lui Claire Castillon, arata drama neputintei: “…nu-si imagineaza ca scrisul ii ocupa scriitorului tot timpul, tot spiritul si trupul, si, mai rau, ca atunci cand nu scrii, cand nu iese nimic afara, ci totul ramane intepenit in gatlej, acest neexprimat iti ocupa toata viata, o roade, o maltrateaza, o distruge. Nu-si pot imagina nimic.” (Bernard Desportes, Iritarea)

(Randurile care urmeaza nu sunt indreptate impotriva sensului unanim acceptat al cuvantului “Dumnezeu”, nici impotriva celor ce cred in existenta divina. Nu doresc nici sa combat in vreun fel teoria creationista. Vreau sa cred ca exista ceva sfant peste tot si automat si in noi si, la fel, vreau sa cred ca exista o corectitudine oarecare in cele ce se petrec.)

De multe ori, societatea a incercat sa imparta oamenii intre cei care cred in Dumnezeu, indiferent de religia lor, si cei care nu cred. Acestia din urma sunt pusi adesea de partea stiintei.
Exista momente in care, da, as vrea sa cred ca exista un Dumnezeu care e undeva si are grija de mine, are grija sa fie mai bine sau macar sa nu fie mai rau de atat.
Apoi, insa, imi dau seama ca religia, in primul rand, nu are stiinta, ca preotii si alti oameni ai Bisericii condamna multe fapte, doar pentru ca nu le inteleg. Biblia proclama sus si tare ce importanta e tolerarea fata de semeni si ce virtute importanta este iertarea. In pofida acestui lucru, Biserica e prima care ii condamna pe homosexuali sau pe cei care savarsesc fapte de care nu isi dau seama.
Lasand Biserica, care este doar o institutie creata de om, institutie ce face parte din stat si care oricum are de multe ori cu totul alte scopuri decat acelea generic denumite “ortodoxe”, la o parte, vreau sa fac o referire la conceptul de Dumnezeu. Aceia foarte religiosi cred ca daca se duc la Biserica, fac matanii, cruci si aprind lumanari, sunt, fapt de netagaduit, in comuniune cu Dumnezeu. Ei ajung sa faca aceste lucruri ca pe niste obiceiuri, om mod masinal. Nu isi mai pun intrebarea “Dar Dumnezeu cine sau ce e de fapt?” Iar daca Biserica condamana anumite categorii de oameni pentru ca asa spune Biblia, iar istoria religiei, a religiilor crestine, ne spune foarte clar ca Dumnezeu a scris Biblia, atunci Dumnezeu condamna ceea ce El insusi a creat: acea creatura complexa denumita mai apoi de catre oamenii de stiinta om.
Dumnezeu a plasmuit fiinta umana ca fiind inferioara pentru ca oricand o poate distruge, pentru ca distrugandu-i fizicul fragil, o elimina din randul semenilor sai. Din Biblie aflam cine este Dumnezeu, ce este omul si ce nu are voie acesta sa faca. Dar nu aflam si ce are voie omul sa faca sau cu ce are voie omul sa greseasca. De asemenea, omul este iertat doar daca” se intoarce” la Dumnezeu. Pentru multi nu e clar sensul acestei ultime actiuni.
Cuvintele Bibliei sunt foarte interpretabile, fiecare minte intelege altcumva Biblia. Sensul se schimba pentru fiecare limba vorbita pe acest Pamant. Fiecare s-a nascut altundeva, a copilarit altcumva, a citit altceva, a avut alta familie, alti prieteni si alti profesori. Dumnezeu a creat diversitatea, dar ii judeca pe oameni la fel.

Opusa diametral, stiinta gaseste o explicatie pentru orice; pentru ea diversitatea e absolut acceptabila. Fiecare lucru nemaintalnit e minunat pentru ca arata complexitatea planetei pe care traim. Stiinta are intelegere pentru slabiciunile fiintei umane, carora religia nu le poarta decat dispret.

Dar, sa fim flexibili si ingaduitori cu ideea ca religia si stiinta formeaza o unitate si ca actul de a le scinda in chip categoric are consecinte si efecte negative. In sinea mea rebela, ma gandesc ca exista undeva un izvor de dreptate, pe care insa divinitatea o face cu pretul altei sau altor nedreptati. E firesc ca atunci cand ne e greu sa spunem ca nu exista Dumnezeu, e foarte de inteles ca ne pierdem increderea. Ajungem repede sa ne resemnam cu ideea ca totul e aleatoriu, dupa care ne resemnam cu gandul nefericirii noastre.

Propria noastra condamnare e nemasurabil mai trista decat aceea a divinitatii.