Latest Entries »

Da, stiam…am simtit la inceput o frica ciudata, apoi am stiut ca a fost un gand prevestitor. Dar chiar inainte sa se intample, frica disparuse. Eram aproape un obiect in voia ametitor de intamplatoare a sortii.

Eram eu si cateva ganduri insirate pe drum, printre pasii mei, stinghere si obosite si ele, nimic spectaculos, nimic tragic, nimic care sa imi dea de gandit.  Iar gandurile incercau sa trezeasca acest sentiment…teama…atat de nimicitoare si atat de inaltatoare. Dar si ratiunea era anesteziata, ea, cea care mereu incearca sa dibuiasca raul. Si atunci s-a intamplat, cand nici ratiunea, nici teama nu mai existau, cand mintea imi era poate prea obosita sa mai simta, sa mai gandeasca. Atunci s-a intamplat unul dintre acele lucruri care te trezesc la realitate, care trezesc si ratiunea si teama, unul dintre acele lucruri care se intampla tocmai ca sa iti dai seama ca existi.

Dupa ce m-am speriat groaznic, nu puteam sa imi dau seama decat ca eram inca vie. Toata viata mi-a trecut prin minte, cu viteza unei benzi date la turatie maxima. Da, viata era prea scurta, de fapt ar fi putut sa fie. Cand iti dai seama de asta, iei marile decizii.

Apoi, eram de-a dreptul fericita. Aproape ca mai mergea niste adrenalina. Dar se facuse noapte si era liniste si ploua. Si vroiam sa dorm, si parca vroiam sa nu ma mai intorc niciodata acasa.

Il Decameron

O coproductie Franta-Italia-Republica Federala Germana, filmul lui Pier Paolo Pasolini este adaptarea romanului omonim de Giovanni Boccaccio, o capodopera a literaturii italiene, care a deschis marilor scriitori ai vremii modelul scriitoricesc al nuvelei.

Realizat in 1971, filmul pare decupat din lumea medievala, are imaginile si mirosul unei lumi inca necladite pe de-a intregul. Nimic din controversatul secol douazeci. O dovada a talentului regizorului de a transpune actiunea in Florenta anilor 1349-1351. Opera lui Boccaccio nu cauta eufemisme faptelor concrete, este o scriere ce face parte din realismul clasic, acela simplu, dar sugestiv, plin de parabole si de dialoguri incitante. Aceste caracteristici le regasim si in pelicula lui Pasolini. Adaptarea pastreaza fidel principalele idei ale cartii, nu ocoleste deloc viata, ci o prezinta in toata diversitatea ei. Doar umorul mai poate sublima acea parte inferioara a fiintei umane.

( imagine preluata de pe adresa http://www.cinemabaroni.com/assets/posters/2/DECAMERON.jpg )

Filmul prezinta situatii de viata variate, toate “scufundate” sub povara moravurilor. Privind cu exigenta lumea evocata, adica saracia, boala, furtul, minciuna sau necredinta, putem spune ca filmul este intr-adevar o drama. Dar scenografia, jocul actorilor si chipurile lor transforma situatiile in scene amuzante. Asupra personajelor este aruncata aura hilara a propriilor slabiciuni si defecte. Insa oamenii acelor timpuri sunt poate prea ignoranti ca sa lupte cu partea mai putin intelectuala din ei. Picanteriile amoroase, si ele tot roadele moravurilor, pot incadra filmul in genul comediei erotice. Aceste detalii nu sunt deloc presarate cu vulgarul care ar putea fi considerate de unii firesti unor scene de amor.

Actiunea din decursul celor zece zile ne infatiseaza personaje cat se poate de umanizate, neartificializate de transpunerea in film.

Orasul actiunii, Florenta, era bantuita de ciuma pe atunci. O tanara domnita il invita la ea acasa pe un tanar, pretinzand ca ii este frate, toate acestea pentru a-i fura cei cativa banuti ascunsi in haine. Apoi, tanarul este izgonit de familia fetei si se ascunde unde poate. Doi hoti il conving sa ii ajute la comiterea unui jaf intr-o biserica. Dar nefericitul naiv nu isi da seama nici ulterior ca aceasta fapta nu e tocmai pe placul divinitatii.

Apoi, ne mutam atentia spre o manastire unde aflam ca nici maicutele nu sunt foarte pure, cel putin cu gandul. Aici, nici cu fapta. Un tanar, care se preface mut, ajunge gradinar la manastire. O ispita e de ajuns ca sacrul sa ia calea profanului.

Apoi, rand pe rand, ne apar imaginile discrete, ale inclinatiei spre adulter. O femeie casatorita isi insala sotul, mult mai putin aratos decat amantul, “venit sa cumpere de la cei doi un vas foarte valoros”.  Scenele sunt comice si lipsite de violenta, nu suntem pusi in fata situatiei dramatice a unui viol.

Romantismul nu lipseste: doi tineri isi ascund de parintii fetei actul iubirii. Gasindu-i goi unul langa celalalt, mama si tatal fetei nu se simt stupefiati si nici vexati de situatie, dar ii cer baiatului sa o ia pe fata de sotie. El accepta bucuros, pentru ca o iubea.

Un pacatos aflat pe patul de moarte, cere sa se confeseze preotului, pe care il face sa creada ca nu a comis nici un pacat. Acesta il inmormanteaza ca pe un sfant, iar oamenii il plang de parca ar fi avut cugetul curat ca lacrima. Filmul culmineaza cu o scena relevanta din nou in ceea ce priveste naivitatea oamenilor. Un barbat ii povesteste prietenului sau ca si-a transformat sotia in iapa, pentru ca in timpul zilei sa transporte cu ea hrana si alte obiecte necesare dintr-un loc in altul, iar seara sa o mtamorfozeze la loc in femeie. Credul si foarte entuziasmat de aceasta idee, el il roaga sa ii explice cum face acest lucru, pentru ca si el sa procedeze la fel. Primul ii promite ajutorul sau, dar el nu vrea decat sa profite.

Trei frati decid sa il ucida pe unul dintre servitorii familiei lor, pentru ca descopera ca acesta are o legatura de iubire cu sora lor. Intr-un final, fata descopera adevaratul deznodamant al intamplarilor.

Peste toate aceste imagini pluteste visul unui pictor. El picteaza unul dintre peretii unei biserici, dar nu in intregime. In timp ce muncitorii care l-au ajutat sarbatoresc cu licoarea bachusiana “sfarsitul operei”, pictorul, victima unor idei halucinante, ramane propriul sau prizonier. Filozofic si sec, el isi spune ca visarea la ceva anume e mai importanta ca realizarea concreta a acelui lucru.

Va recomand sa vedeti acest film (daca aveti peste saisprezece, poate chiar optsprezece ani 🙂 ) ca sa aflati mai in detaliu ce s-a intamplat in fiecare situatie, iar apoi va invit sa facem schimb de pareri. Vizionare placuta!

A fost sau n-a fost Razboi Rece?

Scena politica internationala este contradictorie, dar un lucru e cert: Communism is still alive…

(imagini preluate de pe adresa http://www.familiaregala.ro/news/1543/120/Nine-O-Clock-Russia-offers-olive-branch-as-NATO-joins-Victory-Day-parade-10-May-2010/)

(AS: Prin acest post nu fac partizanat politic sau de vreun alt fel, pur si simplu am vazut un documentar despre care voi vorbi ulterior in text, care m-a impresionat si care m-a determinat sa scriu acest post.)

Ziua de 10 mai era initial Independentei, iar apoi a fost transformata in Ziua Regatului. In sufletele monarhistilor ramasi in viata, ea inca mai reprezinta si acum in mod simbolic Ziua Nationala a Romaniei. Si cu siguranta ziua unui om remarcabil: regele Mihai.


Nascut la Sinaia in anul 1921, Mihai este fiul Regelui Carol al II-lea si al Printesei Elena, Mihai devine pentru prima data rege la varsta de sase ani, pentru ca trei ani mai tarziu, in 1930, sa fie desemnat din nou rege tatal sau, Carol al II-lea. Dar in septembrie 1940 Mihai avea sa devina din nou rege, pentru ca generalul Ion Antonescu l-a fortat pe Carol al II-lea sa abdice in favoarea fiului sau.

In 1944, in timpul celui de al doilea Razboi Mondial, Regele Mihai a intors armele impotriva Germaniei naziste si s-a alaturat taberei Aliatilor, trebuind astfel sa il incredinteze comunistilor pe Ion Antonescu. Mihai stia ca Romania ar fi fost oricum ocupata de Armata Sovietica. Unii sunt de parere ca gestul curajos al regelui a salvat sute de mii de vieti prin scurtarea razboiul cu sase luni. Fara decizia acestei “lovituri de stat” soarta romanilor ar fi fost mult mai rea.

La instaurarea regimului comunist in 1945, Regele Mihai a acceptat guvernul condus de Partidul Comunist, dar in acelasi an el a incercat asa-numita “greva regala” prin care s-a opus guvernarii sovietice, cerand demisia Guvernului. Insa puterile aliate din al doilea Razboi Mondial l-au somat sa inceteze actiunile indreptate impotriva bolsevismului. Mihai nu a putut nici macar sa ii salveze pe Ion Antonescu si pe alti disidenti politici din procesele ce le fusesera intentate de comunisti.
In 1947, regele o cunoaste la Londra pe Ana de Bourbon-Parma, care avea sa ii fie sotie. In decembrie acelasi an, sub amenintarea uciderii a 1000 de detinuti tineri, regele este fortat sa abdice, iar la inceputul lui 1948 este obligat de catre autoritatile comuniste sa plece din tara, an in care se casatoreste cu printesa Ana de Bourbon-Parma, cu care are acum cinci fiice. In 1949 regii s-au exilat la Lausanne, iar apoi in Marea Britanie, unde au locuit pana in 1956, cand s-au intors in Elvetia si s-au stabilit la Versoix, un mic orasel aflat in apropierea Genevei. Din 2004, Regele Mihai si Regina Ana locuiesc la Aubonne, tot pe teritoriul elvetian. De-a lungul acestui timp, pentru a supravietui, au infiintat o ferma de pui, un atelier de tamplarie, iar mai tarziu o companie de electronica si de mecanisme automate.
Actul ilegal prin care regele a fost fortat sa abdice nu a fost sanctionat nici pana astazi de Parlamentul Romaniei.

Am avut aseara tarziu placerea sa urmaresc pe postul Televiziunii Romane un documentar realizat de catre producatorul tv Bogdan Serban Iancu, intitulat “Exilul Istoriei”, care a prezentat publicului relatiile dintre Regele Mihai si presedintii Romaniei, incepand din anul 1989 si pana in zilele noastre. Povestea Regelui aflat in exil m-a impresionat pana la lacrimi. Aflat in exil si dupa revolutia anticomunista din 1989, Regele a incercat de foarte multe ori sa se intoarca acasa, insa cei pentru care a luptat si pe care i-a considerat toata viata “frati” l-au intors din drum de fiecare data, tradandu-i si sperantele si mai ales insasi demnitatea sa de rege.

Cand Ion Iliescu a fost presedinte in timpul primelor doua mandate, Regelui nu i-a fost permis sa intre in tara decat cu mare greutate. Mihai a fost somat sa se intoarca inapoi in Elvetia, de cateva ori chiar imediat dupa ce avionul sau aterizase la Bucuresti. Asa cum ne prezinta emisiunea, intr-unul din cazuri, autoritatile romanesti de atunci au pretins ca nu ii pot da viza de intrare in tara Regelui pentru ca programul de acordare a vizelor se terminase, in conditia in care toti ceilalti calatori care doreau sa patrunda in tara obtineau viza fara nici o problema. Emil Constantinescu, cel ce avea sa fie presedinte din 1996 si pana in 2000, era un monarhist convins si ar fi acceptat ca statul sa treaca din nou sub conducere monarhica. Constantinescu i-a permis Regelui Mihai sa se intoarca in tara. In 2000 a inceput cel de al treilea mandat ai lui Ion Iliescu. Diplomat nu neaparat in sensul bun a cuvantului, Ion Iliescu a vrut sa arate poporului ca il accepta pe Regele Mihai ca parte din istoria statului pe care il conduce, l-a primit in tara si si-a aratat simpatia fata de el.

In timpul documentarului, dar si dupa, m-am tot intrebat cum de a rezistat Regele Mihai in fata rautatii si parsivitatii comunistilor, dar si a unora dintre urmasii comunismului, cum a putut sa suporte sa fie lipsit de tot ce i se cuvenea ca rege si sa fie nevoit sa faca in timpul exilului anumite munci care nu erau pentru rangul sau.  Insa chiar el i-a spus bunicii sale ca “a invatat sa nu spuna ce simte si sa le zambeasca celor pe care ii raste cel mai mult.” Vazand imaginile cu  Regele Mihai din timpul exilului, atunci cand era dat afara din propria tara, am avut despre Majestatea Sa sentimentul ca este un om bun si iertator, iar sentimentul nu mi s-a inselat, pentru ca si in timp ce s-a aflat in exil si in ziua de astazi, Mihai si-a sprijinit foarte mult tara, inclusiv pentru intrarea in NATO si UE.

Printre cei ce saluta cu stima monarhia se afla regizorul si actorul roman Dan Puric, care este de parere ca reinstaurarea monarhiei este singura sansa pentru ca Romania sa isi gaseasca echilibrul.

Nici astazi Regele Mihai nu are parte de ceea ce i se cuvine din partea statului roman. Spun stat pentru ca nu romanul de rand face aceste jocuri din culise, ci aceia aflati la conducere.

In speranta ca “domnul” Traian Basescu & Co. nu vor forma noua Casa Regala, ii dedic acest post Regelui Mihai si celor care il admira cu sinceritate la randul lor.

Povestea mea imbatraneste….la fel amintirile, fulgii de nea, imaginile trecatoare ale cartii.  Totul e plin de trecut, de ce a fost, dar si de ce nu a fost, de ganduri, de simplele ganduri, care nu s-au transformat in viata, sau doar nu inca. Totul e neclar, sters, ca si cum ai vrea sa stergi ceva urat dintr-o fotografie.

As vrea sa nu se fi intamplat nimic de atunci, as vrea sa stau cu ceaiul in mana sub umbra unui copac, as vrea ca fulgii sa fie la fel de frumosi, la fel de curati. As vrea ca anotimpurile sa fie aceleasi, as vrea sa nu mai simt cum se misca tot pamantul la fiecare atingere. E atat de usor sa uiti ceva ce nu a fost, atat de greu sa accepti istoria de acum.

Hartia e ceara

Am scris aceasta poezioara aseara, cand tineam in mana niste bilete de teatru rupte, din hartie rosie, mata, obisnuita….


“Hartia e goala, are miros de copilarie

mirosul formelor de Origami, e pastelata, miroase a dulce

A celuloza arsa, e dura si fosneste, e mata si nu misca

E zgomotul foarfecii care o taie, care patrunde in carnea sa

care taie copacul, il aud, il condamna

Hartia e parfumata

In ea te simt pe tine

E dulce ca o para zemoasa

Iti fuge de sub degete, le mangaie, le joaca

Hartia luceste sub soare, e neteda ca gandul

O strang sub mana, ii simt textura

E fragila ca sufletul, copacul

Atingerea hartiei e copilaria

E sentimentul ca te joci, esti doar copil

Imi pare rau, doar mintea e pura, vorbele sunt grele, putine…

Doar hartia…miroase, e dulce, e de ceara, se topeste, o simt, e grea, o simt…”